Home Alpinism si escalada
Alpinism şi escaladă PDF Imprimare Email

 

Alpinismul, în accepțiunea largă a cuvântului, desemnează orice activitate recreativă sau sportivă care are ca scop ascensiunea în munți. Termenul inițial provine de la ascensiuni în munții Alpi. Ulterior, pe măsura evoluției acestei activități, termenul „alpinism" s-a nuanțat doar pe itinerarii greu accesibile, ce necesită tehnică, echipament și experiență corespunzătoare.

 

Alpinismul, implică în majoritatea cazurilor, asumarea unei doze mai mici sau mai mari de risc, datorită naturii traseelor care pot fi deseori o combinație de pasaje de stâncă, zăpadă sau gheață, cu factorii de risc implicați. Acestora li se adaugă, în unele cazuri, dificultățile pe care le ridică accesul la traseul propriu-zis, găsirea liniei acestuia, durata ascensiunii, schimbările de vreme, etc.

 

 

Alpinismul începe din clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vârf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul însuşi al reliefului sau al climatului. Singură noţiunea de pericol şi tehnica elaborată de om pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numeşte comun alpinism. Această mare pasiune umană tinde a deveni un sport în stare pură, la care dorinţa performanţei face să treacă pe plan secund calităţile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea şi frumuseţea, alpinistul se complace în dificultatea de a învinge, în pericolul de a birui, într-o luptă arzătoare împotriva elementelor naturii. Turişti sunt nenumăraţi, dar performanţa în alpinism este rezervată unei minorităţi, căci cel ce-şi expune viaţa conştient (şi din păcate din ce în ce mai mult inconştient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin inteligenţa şi forţa sa morală, prin utilizarea reflexelor şi a forţei sale fizice, acela aparţine obligatoriu unei elite.
(Roger Frison-Roche)

 

 

De-a lungul timpului, din termenul de bază s-au desprins mai multe forme, care sunt mai mult sau mai puțin dictate de natura traseelor parcurse, maniera în care se face ascensiunea și tehnicile folosite. Astfel putem distinge:


Alpinismul clasic - parcurgerea văilor, crestelor, brânelor, muchiilor, în condiții de vară sau iarnă, pe parcursul acestora fiind confruntați cu diferite dificultăți tehnice, cât și pasaje de cățărare de până la gradul 3A.


Alpinismul tehnic sau cățărarea alpină - parcurgerea de trasee alpine dificile, de cele mai multe ori acestea având diferențe mari de nivel și multe lungimi de coardă, acestea necesitând echipament specific și experiență, cât și foarte buna cunoaștere a tehnicilor de escaladă liberă și artificială. Din această ramură mai putem puncta:
- Cățărarea „Big Wall" - pe pereți de stâncă foarte mari, ascensiunea durează uneori și mai multe zile și presupune bivuacul în perete.
- Cățărarea mixtă - alternanța pasajelor de zăpadă, stâncă și gheață, ascensiunea presupunând echipament si tehnică specifice.


Escalada sportivă sau cățărarea liberă - ramură care în ultimul timp a căpătat o amploare deosebită, presupune urcarea unor trasee în general scurte, dar cu grad mare de dificultate. Din aceasta s-au mai desprins:
- Bouldering-ul - cățărarea liberă la mică înălțime, fără coardă, pasajele fiind de dificultate foarte mare, de cele mai multe ori surplombate.

 

CLASIFICAREA GRADELOR DE DIFICULTATE FRAE ȘI UIAA

„Traseele de escaladă pot fi mai uşoare sau mai grele. Pentru a putea fi comparate şi pentru a putea cei interesaţi să ştie cam la ce să se aştepte într-un anume traseu, s-au propus clasificări diverse, în speţă "SCALE DE DIFICULTATE".

E destul de greu să caracterizezi într-un unic element dificultatea unui traseu, căci depinde de greutatea în sine, de lungime, de condiţiile meteo, etc. Totuşi, o cotare unică e necesară, ca şi la pârtii de schi, etc. S-au încercat foarte multe modele. De fapt, se poate cota şi un anumit pasaj sau o lungime de coardă dintr-un traseu sau traseul pe ansamblu. Când auzi "un traseu de gradul..." referirea e la tot traseul. Dar regulile sunt diferite după fiecare sistem, după cum vom arăta.

La ora actuală este tot mai răspândită şi acceptată pe plan internaţional aşa-numita "SCALĂ UIAA" adoptată de Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism. Ea cotează traseele de alpinism sau escaladă cu cifre romane şi fiecare grad cu + sau - sau nimic, adică avem de exemplu III-, III, III+, IV-, IV, IV+, V-, V,V+, etc. Caracteristica de bază este că această scală de dificultate dă ca şi "grad de dificultate" a unui traseu gradul celui mai dificil pasaj. Aşadar o manşă de 15 m. cu gradul VII+ şi un traseu de 5 lungimi de coardă în care fiecare porţiune de câte 15 m. e la fel de grea ca şi manşa amintită e dat tot ca şi VII+.

Această scală UIAA este de fapt "Scala Welzenbach extrapolată". Scala Welzenbach era o scală care propunea 6 grade de dificultate, de la I (Traseu foarte uşor, la limita dintre turism şi alpinism) şi până la gradul VI, care se definea ca cea mai mare dificultate pe care o poate trece un alpinist experimentat şi bine antrenat. Scala a rezistat multe decenii dar cu timpul, datorită perfecţionării tehnicii, echipamentului şi a antrenamentului intens şi special pe care îl făceau unii căţărători au apărut trasee de gradul VI dar evident mai grele ca restul cotate ca fiind de gradul VI. Era clar că trebuie acceptate noi grade, şi primul care a reuşit să obţină recunoaşterea gradului VII a fost Reinhold Messner, pe care cei de acum îl cunoaştem mai ales ca şi as al Himalayei, primul cuceritor al Everestului fără oxigen, primul om care a urcat toţi cei 14 optimiari, sau în ultimii ani autor de expediţii extreme prin pustiuri de gheaţă sau nisip. Dar Reinhold Messner, înainte de a ataca Himalaya, a fost vedeta escaladei sportive pe stâncă. A scris şi o carte superbă numită "Der siebente Grad" (Gradul VII). Încet-încet s-au recunoscut şi gradele VIII, IX şi X, iar acum la bouldering se vorbeşte şi de gradul XI, XII. Sunt trasee pe care le fac 2-3 oameni din lume. Aşa că scala Welzenbach a ajuns scala UIAA actuală, teoretic deschisă la partea superioară, spre noi grade, căci de fiecare dată, ca şi în alte domenii, s-a spus că s-a atins limita posibilului şi totuşi a venit cineva şi mai bun.

În România avem o scală cu 1A, 1B, 2A, 2B, 3A, 3B, 4A, 4B etc. Pentru fiecare s-a încercat o anumită definiţie şi criterii de încadrare. Caracteristica de bază a scalei româneşti este că, spre deosebire de scala UIAA, la noi se ia dificultatea de ansamblu a traseului. Astfel, un traseu scurt dar foarte greu e cotat la fel sau mai slab decât unul cu pasaje nu prea grele dar foarte lung. Astfel, în mod clasic, un traseu nu putea avea gradul 6 dacă nu avea o diferenţă de nivel de minim 300 m. Erau trasee cu pasaje de 5 şi 6 dar nu i se puteau da decât gradul 4B căci avea numai 2-3 lungimi de coardă.
La noi cotarea e destul de nesistematică. Mai demult exista o procedură foarte riguroasă de cotare şi omologare, dar pe la începutul anilor '80 sistemul s-a cam blocat, au apărut tot mai multe trasee noi şi nimeni nu mai făcea omologări şi nici măcar nu li se ţinea evidenţa. Plus că au apărut traseele moderne, gândite numai pentru escalada liberă ("rotpunkt"), echipate cu spituri, cu lungime de obicei mică dar dificultate mare, la care scala românească, axată pe alpinism, nu prea mai avea aplicare deoarece se orienta după dificultatea de ansamblu şi punea accent şi pe lungimea traseelor.

De aceea, în România se folosesc la ora actuală în paralel şi sistemul clasic românesc (pentru traseele clasice de alpinism) şi sistemul UIAA (pentru traseele clasice care au fost escaladate la liber şi pentru traseele noi de escaladă sportivă). Această dualitate este într-un fel benefică: în cazul traseelor clasice, mai lungi, chiar dacă mergi în stil de escaladă sportivă, la rotpunkt, gradul românesc îţi dă o privire de ansamblu asupra efortului total necesar şi în consecinţă, chiar dacă ştii că ai forţă şi treci pasaje de VIII dar nu ai antrenament general fizic şi psihic foarte bun nu te prea bagi într-un traseu de 6B căci probabil e de căţărat multe ore şi nu e voie să fii neantrenat, cu echipament precar, fără mâncare, apă, pelerină, sau cu un coechipier insuficient verificat, căci deşi mergi în stil de căţărare sportivă eşti de fapt în sfera alpinismului. În schimb, gradul UIAA îţi spune la ce să te aştepţi. Într-un traseu clasic de 4B/VIII+ ştii că dacă mai prinzi un piton sau pui scăriţe mergi lejer, dar dacă vrei să mergi rotpunkt dai de pasaje unde fără experienţă şi antrenament special foarte bun şi fără espadrile şi carbonat de magneziu nu prea treci.

La traseele scurte moderne, de escaladă sportivă, e altceva şi gradul UIAA îţi este suficient deoarece acolo nu e alpinism, totul e o dificultate tehnică, unde încerci şi cazi până reuşeşti să treci sau dacă nu renunţi şi te dai jos fără probleme, la fel dacă ai obosit sau se strică vremea, etc. În plus, nu ai probleme de orientare, de acces şi retragere iar parcurgerea traseului nu durează ore multe. Şi de aceea nu e aşa mare diferenţă între dificultatea fiecărui pasaj şi dificultatea de ansamblu, încât să necesite şi cotaţie în scala românească şi în scala UIAA.

În România avem totuşi noroc că 3A şi 3B echivalează cu III-, III, III+ şi 6A şi 6B cu VI-, VI, VI+ etc. deci e o paralelă între scale. Diferenţa e doar, aşa cum am amintit, că cele două scale se referă la lucruri uşor diferite: scala românească dă dificultatea de ansamblu iar cea UIAA dă pasajele cele mai grele. Prin urmare, la trasee relativ scurte escaladate la liber şi cu dificultate constantă nu prea e diferenţă. Dar la trasee lungi sau la cele clasice, cu pasaje de scăriţe, apar diferente substanţiale."

Radu Mititean - şeful echipei Salvamont Cluj

 

GRADELE DE DIFICULTATE FRAE PENTRU TRASEELE DE CĂŢĂRARE

 

Gradul 1 - Uşor. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu.

A - Văi şi brâne de abrupt; în această categorie se încadrează traseele cu caracter turistic şi de introducere în alpinism a începătorului.
B - Văi de abrupt şi hornuri. Săritorile de pe parcurs sunt uneori dificile. În anumite porţiuni este necesară asigurarea în coardă a unor participanţi.

Gradul 2 - Dificultate medie. Caracter general: trasee uşoare care cer cunoaşterea tehnicii de căţărătură liberă.
A - Hornuri stâncoase şi ţancuri izolate. Hornurile sunt scurte şi prezintă asperităţi bune pentru ramonaj. Ţancurile sunt cu diferenţe de nivel mici.
B - Văi şi creste. Trasee lungi combinate cu brâne, hornuri şi creste.

Gradul 3 - Dificil. Caracter general: începe să se practice căţărarea prin aderenţă sau prin opoziţie.
A - Pereţi şi creste cu porţiuni de căţărare pe stâncă, combinate cu pasaje uşoare, caracteristice gradului 2. Unele obstacole mai înclinate se trec artificial cu ajutorul pitoanelor.
B - Pereţi, creste sau hornuri cu mai mult de două lungimi de coardă. Predomină căţărarea liberă.

Gradul 4 - Accentuat dificil. Caracter general: apar pasaje dificile.
A - Se folosesc scăriţe în loc de prize de picior, se trec surplombe. Traseele sunt în general scurte, dar dificile, sau lungi, uşoare şi uneori întrerupte de porţiuni greu de trecut.
B - Trasee cu puncte de trecere dificile, fisuri deschise, traversări, treceri de surplombe.

Gradul 5 - Foarte dificil. Caracter general: trasee lungi şi foarte înclinate.
A - Trasee de minimum patru lungimi de coardă cu treceri directe de surplombe şi cu traversări expuse.
B - Trasee lungi, foarte dificile, cu succesiuni de obstacole care cer un efort susţinut. Prizele sunt mici şi rare iar distanţele dintre pitoane sunt şi ele mari.

Gradul 6 - Extrem de dificil. Caracter general: trasee foarte dificile şi foarte lungi.
A - Se trec succesiuni de surplombe care cer manevre de corzi şi cunoaşterea tehnicii de căţărare artificială. Se trec hornuri spălate şi feţe stâncoase înclinate şi netede. Regrupările sunt incomode.
B - Se trec tavane. Platformele de regrupare sunt mici sau inexistente. Se folosesc pitoanele de expansiune în lipsa fisurilor necesare baterii pitoanelor. Traseul are minimum 300 m altitudine.

 

TABELUL INTERNAȚIONAL DE ECHIVALENȚĂ A GRADELOR


 

Ti-a placut acest articol? Doneaza 2% completand formularul de venit